Nu înțelegeam și nu realizam cât de important era să mă iubesc . Nu înțelesesem că iubirea era scăparea mea iar asta mă făcea să rămân captivă în fricile mele,în trecut, în resentimente, neplăceri . Am petrecut un an din viața mea rătăcind, simțindu-mă pierdută, căutându-mi salvarea deși salvarea era sub ochii mei , trebuia doar să mă iubesc și să înțeleg ce e adevărata iubire de sine. Devenisem dependentă de pastile antidepresive, nu mă mai puteam controla ,nu îmi puteam controla sentimentele. Am pierdut oameni pe care îi iubeam și pentru care aș fi făcut orice, am pierdut locuri de muncă, am pierdut momente frumoase cu familia ,am pierdut relația frumoasă ce înainte o aveam cu iubitul meu, dar cel mai trist e că m-am pierdut pe mine însumi.
Rătăceam refuzând să accept și să înțeleg sensul iubirii de sine. Zilele treceau, iar eu ajunsesem să îmi doresc să nu mai trăiesc. Mintea mea era un dezastru deși pe dinafară aveam tot ce îmi doream, iubitul meu care a fost și îmi este alături indiferent de orice,familia mea minunată, prietenii mei adevărați ,deși la un moment dat din cauza a ceea ce deveneam și simțeam, a modului cum mă manifestam pierdeam și distrugeam tot ceea ce atingeam și aveam la acel moment. Eram nefericită și de aceea oamenii din jurul meu deveneau nefericiți în prezența mea. Eram plină de ură și de aceea oamenii ce mă iubeau începuseră să se îndepărteze de mine sau chiar să mă critice și să mă urască. Bineînțeles că nu au plecat toți din viața mea ,cei pe care îi iubeam și mă iubeau cu adevărat au rămas, pentru că cei ce te iubesc vor rămâne lângă tine mereu și te vor accepta așa cum ești. Oamenii care rămân în viața ta și te iubesc,sprijină în continuare indiferent de ceea ce ești și cum te manifești la acel moment sunt cei care cunosc ceea ce înseamnă adevărata iubire, iar eu le mulțumesc celor ce nu m-au judecat,criticat și lăsat singură și le voi fi recunoscătoare toată viața.
A fost greu să pierd oameni, am suferit, mi-a fost greu să văd că cei pe care îi iubeam nu mă înțelegau și plecau dar cum oare să mă înțeleagă cei din jur când nici măcar eu nu mă înțelegeam?!
Nu înțelegeam de unde venea anxietatea, atacurile de panică, frica de orice . Nu înțelegeam ce anume le provoca și de ce mă simțeam așa . Mă urăm ,uram tot ce e în jur și începusem să îmi doresc să mor, să mă îndepărtez de Dumnezeu și să îl întreb de ce eu,de ce nu mă ajută, de ce nu e lângă mine , de ce mă lasă să fiu pierdută și rătăcită.
Cu fiecare zi care trecea frica mă bloca, paraliza realmente.
Toate acestea până într-o zi…