Ei cei puțini dar cu suflete frumoase, cei ce îmi simțeau durerea și încercau să mă ajute să trec peste , cei ce nu mă certau din orice și vedeau în mine ceea ce eram cu adevărat , mă protejau, încurajau și iubeau pentru că știau că asta îmi lipsește. Lor dar și vouă cei ce încă sunteți prezenți în viața mea , vă mulțumesc.
Unii din păcate nu mai sunt in aceasta lume, cu alții cu timpul am pierdut legătura dar cum spuneam anterior, indiferent de orice mie îmi e dor și îmi amintesc cu drag de voi . Datorită vouă am învățat cum să trăiesc cu lipsurile sufletești dar și cum să trec peste ele mai ușor.
Ne asemănam între noi , unora ne lipsea un părinte sau ambii, altora un frate chiar și o soră dar mie, mie parcă îmi lipsea tot atunci când vă vedeam și pe voi suferind.
Faptul că cunoșteam durerea lipsei lor făcea sa ne ajutăm reciproc, să ne sprijinim, să ne împărțim tot ceea ce aveam, să ne bucurăm de momente împreună , momente ce ne uneau atunci și ne-au unit pentru totdeauna.
Deși acasă era greu, de parcă nimeni nu ne înțelegea suferința, noi cu gândirea și sentimentele de atunci ne înțelegeam unii pe alții.
Din păcate, pentru că suferința făcea să fim speciali în felul nostru, la școală sau diferite activități ne considerau cei mai răi, cei mai neprietenoși, obraznici doar pentru că atunci când ne spuneam părerile sau nevoile li se părea că cerem sau spunem imposibilul. Puțini erau cei ce ne înțelegeau durerea și tristețea din ochii noștrii de copii.
Nu am fost ascultați și ajutați de cei ce am fi vrut iar asta ne provoca si ne obliga sa trăim copilăria noastră în suferința.